Oamenii

VALEA POGĂNIŞULUI

DINCOLO DE REAL

 

Ţăranul Pătru Păvan, sat Soceni, nr. 89, comuna Ezeriş. Caii înalţi, voinici şi roşii. Doru şi Mircea. Acţiunea: se ducea cu mere la Pustă. "De cîte ori treceam, la intersecţia cu Apadia îmi făceam cruce şi caii forăiau pe nări. Într-un an, era noapte şi frig. Şi acolo, în drum, am zărit o mogîldeaţă. Mă gîndeam să-l urc în coşie, pe mere, că I-o fi frig. Am dat bună-seara. Mi-a răspuns o voce metalică, ca de găleată goală. Caii s-au speriat şi pe mine m-au trecut transpiraţiile".

 

***

 

La colţul Igăzăului, la salca bătrînă, Baba Antiţa juca noaptea goală în apă, cu părul despletit peste ţîţele lăsate, în bătaia Lunii pline. A murit prin 1988. În urma ei au rămas poveştile pe care toţi le spun cu teamă. Şi tot la salca bătrînă, în cotul Igăzăului, la sălaş la "Miai" Roşu, cu mult timp în urmă, s-au stins sub lamă de topor şase persoane. Tenebros. Şi poveştile pot continua. Bocaccio cu al său Decameron ar fi putut lua lecţii pe Valea Igăzăului, unde femeile erau legate de lemne, în pădure şi "adînc" supuse plăcerilor disperate, sau, unde Ana lu' Toma, la 70 de ani, începea toţi flăcăii satului sub privirile ocrotitoare ale moşului său. Acolo, unde adulterul era o a doua natură. Si, pînă si spiritele celor duşi se înotrceau repetat. Poate prea repetat, pentru că aşa cum se spune, pe Valea Igăzăului nu-I lucru curat.

Acum 28-37 milioane de ani, în perioada sarmatică şi pontiană, Marea Tetis acoperea aceste locuri. Pe atunci Văile Igăzăului, Stăzeştiului, Turislavului şi Policioarei erau un golf întins, cu apă sărată şi caldă şi un climat mediteraneean înăbuşitor. Din supa primară ce se lăfăia pe teitoriulactual al văilor au rămas, la reîntîlnirea cu soarele 140 de specii fosile, de gasteropode si 113 specii de lamelibranhiate ce populau apele golfului din oligocen-miocen. Acum, pe albia colţuroasă a Străzeştiului, locul numit "De la deal de ţigani"marnele sunt singurele în stare să vorbească de liniştea golfului însorit, zvîrcolirile de foc ale scoarţei terestre, retragerea apelor, mirosul fînului cosit.. Din loc în loc sute de fosile plnatet sub coasta dealului, ca nişte ochi deschişi cu care, tecutul priveşte ţintă la oamenii de azi. De mult, pomii erau atît de numeroşi cît firele albe din barba bătrînilor. Astăzi, s-au mai uscat şi rărit. Ca şi oamenii. Cei mai mulţi dintre ei sunt gîrbovi, încovoiatide chemarea anilor şi pregătiti de un dialog apropiat cu pămîntul. Între ei şi Eternitate nu mai sînt decît poveştile.

 

***

 

Pe la începutul anilor '70, Măria şi Miai Dalea erau printre puţinele cupluri, în vîrstă, care se "luaseră" din dragoste. Stăteau în casa de sub Buzăica de la Dealul Malgii. Moartea I-a despărţit.Dar nu de tot. De cînd l-au îngropat pe Miai, babele din sat au fost bănuitoare, faţa îi era neobişnuit de roşie. Baba Persida povestea că faţa îi era brăzdată de vinişoare roşii. După ce pămîntul i s-a răcit peste mormînt, Miai se întorcea regulat acasă regula nevasta. Uneori, chiar sub privirile sătenilor veniti să o păzească noaptea. L-au dezgropat şi I-au dat foc. Toţi participanţii la "operatiune" au murit în accidente. Blestem? Tutankamonizare? Oricum, a rămas de poveste. Cum de poveste au rămas fusul şi măsurica Babei Antiţa, cea mai temută vrăjitoare din Banar, care a făcut carul încărcat cu lemne să se învîrtă singur în mijlocul curţii, sau găleata cu apă de la fîntînă să se arunce singură spre popa care venise să oprească prin slujbă dracii.

 

***

 

Din atîtea cidăţenii ancestrale, pe care ştiinţa le pipăie, acum abia , încearcă să explice, ce porţi spre natura exotică se deschi, noapte la cotul Igăzăului. Babele aduc peste timp ritualuri de "împăcare" cu natura.

Într-o după-amiază de vară, cînd soarele spărgea colţi prin viţa-de-vie, Talea Laga, Ana Firoane, Măria Ţîroane, Măria Duma, Ana Bocşean, Clara, Ana Puţu, Ana Sămăun, Icoania Peica, Măria Ioana, Firuţa lu' Achim au cîntat "zorile". Gătite de srbătoare, cu "cotrinţîle ăle bune", cu lumînari în mînă grupul de femei au transmis aparatului de filmat mesajul de peste timp. În mod normal zorile sînt cîntate la morţii tineri, în special la femei, ca o rugare de-a prinde încă o dimineaţă. În cele trei zile, cît mortul stă pe masă, îl cîntă neamurile şi cei apropiaţi, îl cîntă şi pe drumul spre mormînţ, şi în toate duminicile rămase. Dacă omu-I bolnav la trup sau suflet, babele îl descîntă. Îl murmură, îl suflă şi-l scuipă. Să plece tote relele din viaţa omului. De ce le mai multe ori descîntatul dă rezultate.Dacă, nu ştiu ce are "pacientul" babel-şi dau în cărţi.

 

***

 

În cărti îşi dă şi Ion Pătraşcu Stan-Muzeu din Zorlenţu Mare, mai jos pe Valea Pogănişului. A lucrat un an la Combinat , la Reşiţa, după care s-a retras în locul naşterii sale.

Pătraşcu Stan Muzeu e născut de două ori. Şi pentru că Dumnezeu l-a lăsat slobod la Zrlenţu Mare, a lucrat cu mîinile lui fiecare cărămidă, a ars-o, în focul aprins de el şi a clădit pentru generaţii casa familiei sale. A doua oară, Dumnezeu l-a slobozit printre rînduri, culori, forme, neastîmpăr şi vis. "De mic copil am visat să zbor. M-am sculat dimineaţă şi m-am apucat să-mi construiesc aripi. Acum lucrez la a patra variantă şi tot nu m-am desprins. Da' tot nu mă las. Şi o să zbor, pentru că am visat. Cînd nu lucrez la avion, încerc să termin statuia. Am început-o acum 20 de ani. Şi aşa cum zice şi comisia de la Bucureşti, care a venit să o vadă, e unică în lume, pentru că eu îl reprezint pe ţăran la coasă. Încerc să o torn în metal şi am să o pun în mijlocul satului, că aşa mi-o promis domn'Viorel, primarul".

Ţăranul universal, aşa cum se autointitulează, nu în "batjocură" ci dintr-o mîndrie fără seamăn, de ţăran bănăţean care a văzut 10 ţări şi peste 200 de oraşe, cu expoziţii personale sau de grup, îşi trăieşte viaţa între ţarină şi şi masa de lucru. Vasile Bogdan a turnat un film despre el, premiat de APTR. Ion Pătraşcu a rămas, însă, tot singur cu lucrările sale, cu cele cinci cărţi editate, şi două pe drum!, cu avionul şi visele sale, cu sculpturile din rădăcini. "În pădure, oamenii sănătoşi se uită după lemne drepte, eu mă uit după strîmbături. Muierea mă ceartă, uneori, şi mă cheamă la coasă sau la săpat, dar eu prefer să văd cum o rază de soare se frînge brusc şi dureros pe un acoperiş de ţiglă. Că momentul vine şi zboară. De fiecare dată eu umblu cu o bucată de creion şi o foaie de hîrtie în buzunarul de la cămaşă. Odată, duceam un mort şi chiar atunci mi-a venit! Nu puteam să las mortul jos şi să scriu. Cînd am ajuns la răscruce de am lăsat toţi mortul de pe umeri, ideea s-o dus şi nu o mai venit înapoi niciodată. Aşa că, de aia vă zic…"

Oamenii din Zorlenţu Mare cred că se ţine de prostii. Este ceva dincolo de real, cum dincolo de real sînt şi Baba Antiţa, Cotul Igăzăului, fusul, salca şi partidele de sex în grup. Aici, pe Valea Pogănişului, reale sînt doar muncile cîmpului, animalele, mulsul, brînza. Pădurea.

 

***

 

Moş Păvan stă în creierul patului şi priveşte în zare. Albeaţa ochilor îl împiedică, însă, să citească depărtările. Cu vremea, perspectivele I s-au restrîns, cum carnea pe oase. În tinereţe, trăgea carul încărcat cu lemne prin curtea mare de gospodar bănăţean, scuipa în palme, dădea pălăria pe ceafă şi mai suduia cîte o piatră care stătea în calea roţii. Acum, s-a topit ca o lumînare. Din ţăranul falnic a rămas doar o amintire, şi acea privire blajină şi iertătoare ce izvora din ochii săi albaştri, care, în ultima vreme, nu-l mai ajutau în taina privirii. Din iarbă s-a făcut fîn uscat pe scări de mesteacăn, cum ar spune Ion Pătraşcu Stan-Muzeu.